SCRIITORI ROMÂNI: Grupul de la New York

                                                               Mirela Roznoveanu

                                                      Interviu realizat de Gabriel Pleşea[i]

Stabilită în Statele Unite din 1991, Mirela Roznoveanu este membră a Facultăţii de Drept de la New York University, în a cărei Bibliotecă îndeplineşte funcţia de Cercetător în dreptul internaţional, străin şi comparat cu rangul de Profesor Asistent, predând cursuri de cercetare în dreptul străin, internaţional şi comparat. Semnează în volume şi reviste de specialitate, iar ghidurile ei electronice de date din Home Page-ul de la New York University School of Law au devenit un punct de referinţă pe plan internaţional. O “reorientare” professională remarcabilă, aşadar, pentru cineva care nu a pus mâna pe un computer înainte de a pleca din România. În ţară, înainte de emigrare, dar şi dupa stabilirea în S.U.A., Mirela Roznoveanu, licenţiată în filologie a Universităţii Bucuresti, a publicat, în volume proprii ori în publicaţii de renume, articole de critică literară, monografii, eseuri, poeme şi romane. Un deosebit interes a stârnit apariţia în 1997 a romanului Viaţa pe Fugă, o palpitantă descriere a “reaşezării” pe alte meleaguri.  Dar mai multe despre preocuparile curente şi complexitatea Mirelei Roznoveanu aflăm din interviul ce urmează.

Locuiesti, traiesti, lucrezi in New York. Practic, ai devenit o new-yorkeza. Cum te-ai considera din punctul de vedere al creatorului: româncă, americancă, româno-americana?

Statele Unite ale Americii este o tara binecuvântată de Dumnezeu unde am realizat in sapte ani lucruri destul de greu de imaginat chiar si de mine. Practic, am avut posibilitatea de a-mi verifica puterea de a ma implini ca fiinta completa, atit cit ne este dat, fiecaruia de destinul sau, intr-o lume necunoscuta si dura. Nu am avut burse de studii, relatii, prieteni care sa-mi ofere stipendii, dar acest impact cumplit m-a imbogatit imens din punct de vedere filosofic si estetic, pentru ca m-a obligat la o reevaluare radicala. Am invatat ce inseamna, ce este lumea, si ma referer la lumea normala, pentru ca eu veneam dintr-o societate anormala.

Cind am ajuns la New York nu stiam decit citeva cuvinte in limba engleza. In toti acesti ani am urmat cursuri serale (pe care le-am platit din banii mei), am muncit, am scris. Sint recunoscatoare tarii in care traiesc si careia ii apartin pentru sansa pe care mi-a dat-o. Sunt americanca cu aceasta parte a sufletului. Dar scriu in limba romana, si prin limba romana apartin deopotriva poporului roman, faţă de frumuseţile şi suferinţele căruia sunt legată. 

Dar vezi tu, mai este ceva foarte ciudat care vine din configuratia multirasiala a orasului in care traiesc, ca si a faptului ca am sansa sa calatoresc (in tara in care m-am nascut nu am avut voie sa detin un pasaport pina in 1990). Inteleg tot mai mult ca un ginditor si artist adevarat apartine azi lumii in totalitate. Conceptul de Aglobalizare@ ni se aplica deci si noua. Am observat in numeroase imprejurari ca “vocea romaneasca”, exprimata prin glasul meu , trezeste interes.Lumea de aici , foarte receptiva la multitudinea de opinii, percepe si accepta pozitiv si acest punct de vedere.

Ce mi-ai putea spune despre cronologia creaţiei tale. Ma refer şi la modul în care cărţile tale au fost receptate de critică. Opinia criticilor contează sau o ignori?

Scriitorul are doua cronologii: una este data de nastere din registrul de stare civila, celalata este data la care incepe sa existe ca scriitor. M-am nascut ca scriitor in 1978 odata cu publicarea la Cartea Românească a volumului de critica Lecturi Moderne. Acest volum venea dupa opt ani de publicistica in revistele literare. In general, cartile mele au avut o buna primire. Respect si ma intereseaza parerea confratilor, cu atit mai mult cu cit eu insami sunt critic literar. As adauga insa ca la acest capitol, al receptarii, am avut mai multe nesanse.

Prima s-a datorat unor intimplari conjuncturale. Datorita textului despre Eugen Barbu din Lecturi Moderne (capitol  pe care Marin Preda l-a acceptat desi era in lupta deschisa cu Eugen Barbu) nu am luat premiul de debut al Uniunii Scriitorilor; aparitia nefericita a monografiei despre D.R.Popescu (editura Albatros) cu o saptamina inainte ca acesta să fie impus, in iulie 1981, Presedinte al Uniunii Scriitorilor de catre Nicolae Ceausescu a fost pentru mine o dramă (cartea a fost considerata un act de conformism, cind de fapt era un eseu inceput in 1979 despre un autor care la 45 de ani fusese clasicizat, sanctificat de critica românească, iar eu voiam sa stiu de ce, pe ce merite–cine va cerceta capitolul bibliografic al acestei carti va avea de ce sa se mire); din romanul Totdeauna Toamna (caruia cenzura i-a schimbat titlul original Timpul celor Aleşi) au fost scoase pagini si capitole, osatura metafizică a cartii, pe care le-am trimis in copie dactilografiata, odata cu volumul, multor confrati, dar niciunul nu a facut macar aluzie la acel nivel metafizic al romanului (am vrut sa-mi retrag manuscrisul din tipografie, dar Liviu Calin m-a avertizat ca daca o fac nu voi mai publica in România nici o carte pe timpul vieţii mele); Civilizatia Romanului, vol. 2, a aparut la începutul anului 1991, când nimanui nu-i ardea de exegeze critice; romanul Platonia, scris in 1989-1990 a fost publicat in 1996 intr-un tiraj mai mult decit confidential—probabil doar un exemplar pe care l-am primit la New York.

Ca intr-un adevarat roman grec antic, a doua mea neşansă a fost frumusetea, pe care am considerat-o un stigmat, care m-a vulnerabilizat, într-un sens chiar victimizat. Pentru scriitorul român o femeie inteligenta si frumoasa nu poate fi nici profunda si nici talentata. Evident, in Romania literatura apartine teritorial barbatilor care sint alergici la intruziunile feminine. Mai ales cind este vorba de critica si teoria literara.

Ca sa ma afirm, am muncit enorm, dar am observat ca intre o mediocritate masculina si o femeie talentata va fi comentat, preferat, primul. Scriitoarea s-ar putea sa fie acceptata spre sfirsitul vietii ei, daca nu face cumva parte dintr-un cerc masculin puternic, sau  comentata in doi peri. Ce e rau, e ca putinele recenzente imita atitudinea grupului compact si solidar masculin. Asta am facut si eu cind am inceput sa scriu critica. Am semnat primele recenzii in revista “Tomis” unde am tinut si cronica literara cu initiala M in loc de Mirela ca sa nu se stie ca in spatele numelui se ascundea o fata de 23 de ani. Asa ca nu e de mirare ca cele doua volume despre romanul universal, “Civilizatia romanului.Radacini”, vol.1 (Albatros) si vol.2. “Arhitecturi Epice” (Cartea Romaneasca) au fost, in plus, considerate un fel de jignire la adresa profesorilor de literatura universala si comparata. Trebuia sa fiu profesor universitar ca sa am indrazneala sa scriu acest eseu studiu de peste o mie de pagini. Colegii mei, criticii, nu stiau ca lucrasem in medie un an la fiecare capitol din cele doua volume. Au fost ani in care am dormit cinci ore, m-am sculat la patru dimineata (asta fac si acum, doar ca exista o licenta de o ora in plus) ca sa scriu si sa citesc. Nu am avut niciodata privilegiul sa stau acasa si sa scriu, sau sa ma bucur de stipendiile Uniunii Scriitorilor.

Ce crezi ca te defineste ca scriitoare? Activitatea, personalitatea, opera? Pe de alta parte ai o bogata activitate socio-politica. Ce ai putea spune despre aceasta latura?

Cred ca toate laolalta sunt importante in conturarea profilului meu de scriitor. Nu se poate face abstractie că autoarea cartilor de mai sus este  aceeasi persoana cu aceea care a tinut ani de zile o cronica de filosofia stiintei la revista “Magazin” (Prof. Solomon Marcus mi-a spus ca daca el era unul din putinii care veneau dinspre stiinta spre literatura, eu eram unica voce care venea dinspre literatura spre filozofia stiintei), ca si rubrica de “Civilizatii Străvechi” care m-a oblicat sa citesc enorm;  ca sint un ziarist; ca am fost in prima linie a publicisticii in anul greu 1990; ca acum scriu comentarii politice in “Lumea Libera Românească” din New York. Am fost anchetata in aprilie 1989 de securitatea lui Nicolae Ceausescu si pedepsita pentru amestecul in asa zisa “conspiratie a ziaristilor” din grupul Bacanu, care au incercat sa publice o foaie clandestina anticomunista. Sunt co-fondatoare a ziarului independent “Romania Libera”, preluat din mâinile echipei comuniste in 23 decembrie 1989. In 1990-1991 am indeplinit misiuni jurnalistice si politice speciale. In iunie 1990 am foat audiata impreuna cu doamna Doina Cornea de Consiliul Europei referitor la mineriada din 13-15 iunie si situatia democratiei din Romania dupa evenimentele din decembrie 1989. Am fost printre primii ziaristi romani care au ajuns la Versoix, unde i-am luat un interviu Regelui Mihai (aprilie 1990). Am fost audiata de Human Rights Caucus din Congresul SUA (iulie 1990) cu privire la situatia societatii civile din Romania. In aprilie 1991,l-am insotit pe Regele Mihai intr-o vizita de doua saptamini in SUA, prilej de a lua parte la dezbateri politice si intilniri diplomatice importante.

 Cum evaluezi şansele creaţiei tale de a pătrunde în conştiinţa ori literatura americană?

 Cita vreme scriu in limba romana aceste sanse sint reduse. Editurile americane isi asuma greu riscul de a traduce o carte, si in plus nu-i prea intereseaza Estul Europei. Poezia e mai norocoasa pentru ca ea costa mai putin ca sa o traduci. Dar romanul are o soarta diferita. Cred ca editurile romanesti pot face acest oficiu cu acele carti de exceptie care pot interesa editorul american, pentru ca o carte chiar daca e tradusa in engleza nu inseamna ca va fi si acceptata spre publicare de o editura americana. Viata pe Fuga a fost considerata de cititorii romani din SUA drept o carte care ar avea succes daca ar fi tradusa si publicata aici. Da, aici, Viata pe Fuga este un succes, si ecourile primite sint remarcabile. O editura americana din New York a dat cartea la un referent extern si referatul este foarte bun, dar asta nu inseamna ca editura s-a si angajat. Altfel ar fi stat lucrurile daca textul ar fi fost tradus in engleza.

 Cum ai descrie relaţiile cu editurile din tara? Oficial se afiseaza intentia de a-i recupera pe cei din afara.

 Vezi tu, nu am stiut nimic despre acest lucru pina in septembrie 1997 cind, la lansarea Vietii pe Fuga Dan Cristea a spus ca este regretabil ca romanul nu a fost publicat la Cartea Romaneasca. Mircea Martin a avut gentiletea de a-mi cere, tot atunci, un manuscris pentru Editura Univers, ca si Denisa Comanescu. Daca as fi stiut acest lucru, romanul Platonia nu ar fi fost compromis de tirajul minuscul, iar Viata pe Fuga nu ar fi trecut prin ce trece: editorul a dat faliment inainte de a trimite cartea in librarii. Viata pe Fuga a zacut nedifuzata luni de zile.  In fine, Editura Cartea Romaneasca s-a oferit sa o difuzeze prin librariile Uniunii Scriitorilor.

 Faptul ca traiesti in doua culturi iti influenteaza procesul creator?

Da, extraordinar de mult. Vad altfel, simt enorm, gindesc diferit. Este un privilegiu sa traiesti in capitala lumii, sa intilnesti oameni extrem de interesanti, fiecare o personalitate in domeniul lui, in tara lui. Calatorind, m-am schimbat, mi-am pierdut aerul puternic provincial, aer care face rau literaturii romane. Faptul ca pot avea acces la literatura anglo-americana este apoi inca un privilegiu al acestor ani. Inainte citeam fluent doar in franceza si italiana, chiar si spaniola.

 

Faci parte dintr-o promotie care nu s-a realizat in grup, ci fiecare scriitor a luptat pe cont propriu pentru a se realiza. E vorba de promotia ’70 care, dupa cum observam, este astazi in prim-planul vietii literare. Te mai simti in vecinatatea ei? Ce crezi ca a adus nou in câmpul literaturii române?

Cred că acest dezavantaj de moment, mă refer la momentul greu al debutului şi afirmării fiecăruia din cei ce fac parte din această promoţie, cum o numeşti tu, a fost până la urmă un avantaj. Artistul este un singuratic irepetabil şi această unicitate îi marchează existenţa de la debut.  Faptul că am luptat fiecare să ne impunem ne-a făcut mai puternici şi ne-a ajutat să ne descoperim vocea, să ne croim destinul individual. O promoţie formată din individualităţi artistice neafirmate in grup sau ieşite de sub pulpana unui mentor dictatorial, fie el si literar, într-o epocă de un puternic spirit gregar şi colectivism comunist, constituie o dovadă de vitalitate spirituală.

            Acum, aş vrea să-ţi mărturisesc ceva personal, care pare cumva în contradicţie cu întrebarea ta referitoare la promoţia 70, şi anume că niciodată nu m-am simţit făcând parte din vreo promoţie. Poate doar sub aspectul cronologiei. Şi asta pentru că această promoţie nu s-a constituit într-o generaţie de creaţie. Ca să se întîmple, ar fi trebuit să fim marcaţi de preocupări estetice mai mult sau mai puţin tangente şi să avem un câmp filosofic în care să ne regăsim. Vitregia anilor în care am debutat şi scris, cenzura din edituri, redacţii, Consiliul Culturii, hăituiala ideologică a propagandei comuniste venite pe toate canalele posibile, supravegherea de către securitate a oricăror întruniri, discuţii în grup, ne-au alterat comunicarea, ne-au mutilat cărţile, ne-au deviat gândirea de la estetic spre politic şi supravieţuire, furându-ne un lucru extrem de preţios, pierdut pentru totdeauna pentru literatura română.

Când vorbesc prea mulţi, se aud cei care tac. Nu prea ai ridicat vocea până acum decât prin cărţi. Ce-ai reproşa societăţii româneşti de astăzi, care încearcă iar să amestece valorile? Dar colegilor tăi de facultate, de slujbă, de viaţă?

 România trăieşte o tranziţie care pare că nu se mai termină, sau poate că nu e vorba de o tranziţie ci doar de un proces imaginar ce trebuie să-i facă pe români să creadă că merg spre ceva diferit de ce a fost, cînd de fapt pare că nu se întâmplă chiar aşa. Este apoi paradoxal câţi oameni remarcabili  sunt concentraţi pe teritoriul ţării şi cât de puţin eficienţi sunt ei atunci când este vorba de decizii vitale. Aş vrea să mai adaug că România aşteaptă marea cu sarea de la Occidentul care nu vrea decât să scoată cât mai mulţi bani din România. Este vorba doar de business şi legile lui, singurul interes al companiilor transnaţionale. Imaginea ţării în afară este deosebit de proastă. Sunt româncă şi nu mă simt bine când mi se spun în faţă lucruri care mă fac să roşesc despre ţara în care m-am născut. Departamentul de Stat, Consiliul Europei, Uniunea Europeană ştiu absolut totul despre ce se petrece în România. Faptul că sunt politicoşi şi pretind că nu ştiu face parte din prefăcătoriile diplomatice.

            Adevărul că România, în anul de graţie 1998, nu are încă legile necesare unui stat democratic este cunoscut de toate organismele internaţionale (fac comparaţie cu se petrece în celelalte state post-comuniste din Centrul si Estul Europei). Mai este apoi naivitatea guvernului român în tranzacţiile cu marile companii vestice, părând uneori de-a dreptul sinucigaşă. Nu ştiu dacă este vorba de neştiinţă, prostie, sau de mită. Tratativele cu IMF, EBRD şi alte bănci sau companii transnaţionale arată că echipa care guvernează nu ştie mare lucru despre acest proces şi pune România în situaţia unei ţări trase pe sfoară încontinuu. Societatea românească mai trebuie să ştie că dacă se vorbeşte de o tranziţie, ea nu este de la comunism la capitalism, ci la corporatism. Pentru asta e necesară o strategie economică şi politică adecvată.

            În ceea ce priveşte colegii de facultate, nu am amintiri prea plăcute. Mariana Ionescu a acceptat să fie distrusă cartea de poeme Învăţarea Lumii care a stat cu intermitenţe zece ani la Editura Eminescu şi la Editura Cartea Românească.  Acest lucru s-a petrecut în mai 1990 când eram ”legionara” de la România Liberă. Deci mai întîi s-a dat bunul de cules la începutul lui 1990, apoi s-au distrus plăcile tipografice, manuscrisul fiind trimis la incinerat în 1991. Am recuperat manuscrisul printr-un miracol, datorită lui Ion Ţugui care la insistenţele mele telefonice (eram la New York) a ajuns la Editura Eminescu în ziua în care manuscrisul cu bunul de tipar mergea la topit.

S-a încercat acelaşi lucru cu volumul doi al Civilizaţiei romanului (Cartea Românească) în septembrie 1990, când iarăşi, manuscrisul a fost salvat ca prin minune de şeful secţiei linotip. Paginile culese au fost sfărâmate de tipografii furioşi de la secţia linotip a tipografiei Casei Scânteii devenite prin reciclare post-decembristă Casa Presei Libere, pentru că lucram şi scriam la România Liberă.  Manuscrisul a fost transferat la o altă secţie (monotip) a aceleiaşi tipografii, unde muncitorii au acceptat să îl culeagă şi de aceea volumul a apărut în februarie 1991, într-un tiraj mai mult decât confidenţial. Îmi mai vine apoi în minte un alt coleg, Alex. Ştefănescu, care are o voluptate specială (nu mă voi apuca să o psihanalizez) de a-mi distorsiona fiecare apariţie editorială.

Ceea ce aş fi vrut să aud de la colegii mei de redacţie în cei douăzeci de ani de muncă în ţară, ar fi fost un cuvânt de încurajare, de laudă pentru ce am făcut bine, critică pentru ce am făcut prost. Asta este extraordinar în Statele Unite, fiecare răspunde în fiecare zi pentru ce face şi dacă face acel ceva bine, excepţional, acest lucru va fi remarcat şi lăudat. Încurajarea, recunoaştereea de către colegi şi şefi fac parte din stimulentle vieţii de zi cu zi. Dar Doamne fereşte să nu fii la înălţime!

Trăieşti sub zodia de foc a Berbecului. Crezi că scânteile şi flăcările ce se ivesc în urma unor lupte te avantajează? Ce ţi-ai reproşa din punct de vedere literar?

Am învăţat în ani că trebuie să-mi exprim opinia despre lucrurile pe care le consider esenţiale din orice sferă a vieţii: estetică, socială, politică. Tăcerea face parte din acceptare. Noi, scriitorii, modelăm existenţa prin cuvânt, care este spada noastră. Nu ma gândesc că voi fi mai avantajată sau dezavantajată de un punct de vedere exprimat, câtă vreme acel punct de vedere face parte din esenţa mea. Dace e ceva de reproşat, este faptul că am stat deoparte şi am lăsat multe să treacă de la mine. Viaţa nu este decât un segment temporal ridicol de scurt ce ne e dat numai o dată şi la capătul căruia se află o piatră de mormânt. Depinde de noi cum să întrupăm în viaţa reală, în această puţinătate temporală, atât de zbuciumată, esenţa care ne-a fost dată, căci fiecare are de îndeplinit o misiune, şi, de fiecare depinde la ce tensiune o îndeplineşte.

Din creatiile tale, care este “favorita”, pe care o consideri reprezentativa?

 Îmi iubesc toate cărţile în mod egal, pentru ca fiecare dintre ele este diferită, cu fiecare carte am încercat să construiesc un alt univers pe care am dorit să-l exprim într-un mod estetic diferit. Un creator se schimba cu fiecare carte, ea reflectind o alta virsta estetica, spirituală,reflexivă. Trecind prin vârste şi experienţe ne îmbogăţim la un mod faustic. Goethe şi Eminescu au fost modelele mele din copilarie. Amândoi s-au exprimat în cele mai diferite genuri literare, au citit enorm, au trait metamorfoze estetice si filosofice profunde. Apoi a venit admiraţia pentru Virginia Woolf.

Poţi să-mi dezvalui la ce lucrezi acum? Ce proiecte ai de viitor?

Lucrez la un roman pe care sper ca il voi termina curând. Vreau între timp să public volumul de poeme “Învăţarea Lumii” care a aşteptat optsprezece ani să vadă lumina tiparului. A fost o  traumă care a ucis în mine pentru mult timp izvorul poeziei. Am revăzut textul şi am adăugat câteva poeme noi. Fireşte, doar pe cele în româneste, nu şi pe cele scrise în engleză, pe care nu le-am tradus, pentru că vreau să las acea parte a misterului să fie exprimată numai în limba noii mele ţări.

Aprilie 1998, New York

[i] Gabriel Pleşea. Scriitori Români la New York, Editura Vestala, Bucureşti, 1998.